George Chiuchete a rămas fidel Craiovei natale şi lecţiilor primite pe durata studiilor universitare din Capitală, având fericirea să întâlnească o lecţie care i s-a potrivit. Aceasta se revendică din marea tradiţie a picturii şi reprezintă acea direcţie din arta modernă ce reuşeşte să continue tradiţia, dar totodată, să o şi nuanţeze şi adapteze epocii trăite, în aşa manieră încât, într-un Muzeu, pictorii “legei celei vechi” să poată sta alături, în mod firesc, de pictorii “legei celei noi”.
Această lecţie începea cu Cézanne, neuitându-I nici pe impresionişti şi pointilişti, reţinea de la Picasso perioadele albastră şi cubistă şi se incheia cu suma învăţămintelor din pictura românească care îşi găsiseră un Ciucurencu un perfect exemplu.
În privinţa desenului – care va perpetua, în spatele aparenţelor, o întrebare rămasă fără răspuns: este desenul pictorilor o artă de sine stătătoare ori este doar un exerciţiu pregătitor al viitoarelor tablouri – modelele clasice îl urmăreau pe Leonardo, Durer, Ingres, Daumier (care spunea, nu se ştie daca în glumă sau în serios, că un pictor e dator a fi în stare să deseneze un om în timp ce cade de la etaj), iar de la noi pe Grigorescu – în campania militară din 1877, pe Ressu – cu o linie care te duce cu gândul la precizia unui chirurg, şi, mai recent, ca un demn continuator al lor, pe Traian Brădean – cel care a executat desenele pentru “Anatomia artistică” de Gheorghe Ghiţescu şi care, pentru fiecare desen, a reluat aceeaşi mişcare lineară de sute de ori.
Lucrările lui Ciuchete întrunesc întreg ansamblul de motive vizuale legitimate si “clasicizate” în arta modernă. Pictorul, suferind de viciul lucrului în plain-air, străbate distanţe mari între peisajele care-i vor favoriza viziunea, marcând prin aceste trasee o hartă a comorilor sale. Sunt peisaje lipsite de prezenţa umană. Pictorul caută armonia în siluete de copaci, acoperişuri de case pierdute către orizont, curţi cu parfum interbelic, peroane de gări, magazii dărăpănate sau căpiţe de fân, solemne ca nişte monumente venite dintr-un trecut patriarhal.
Toate aceste imagini de lume au în alcătuirea lor şi în atmosfera care le surprinde peregrinul ceva tragic, acea tristeţe marcată de un destin al solitudinii. Unicul lor interlocutor este acest pictor căruia au reuşit sa-i vorbească pe limba lui. Acum aceste peisaje ascunse ne vorbesc şi nouă prin transpunerea lor în pagină, prin nuanţele culorilor folosite de George Ciuchete. Aşa se întâmpla odinioară şi la Paris, cu peisajele lui Utrillo lucrate după nişte cărţi poştale banale, pe care nu le mai cumnpăra nimeni.
