eBĂNUŢI şi CUTIILE

Nimic nu e mai banal ca o cutie.
O cutie e făcută să închidă obiectul care trebuie ascuns de pericolul privirii după cum e făcută să dezvăluie acelaşi ceva, prin deschidere. De aici rezultă concluzia îngrijorătoare că, pe măsură ce vrem să ascundem ceva, el devine din ce în ce mai vizibil sau, altfel spus, deşi par opuse, deschiderea şi închiderea duc în acelaşi punct, al dezvăluirii. Mai este şi cutia Pandorei, cu toate cele dinăuntru, dar otrăvit, prin care antichitatea greacă se întâlneşte cu creştinismul în aceeaşi gândire arhetipală a paradisului pierdut.
În cutie se regăsesc toate, de la obsesia acumulării materiale (atâtea comori sunt îngropate) la ascunderea dorinţelor obscure, de ceilalţi ori de noi înşine. Spaţiu închis al nesiguranţei şi angoasei, cutia poate fi o capsulă a timpului ce conservă nişte stări, reamintindu-ni-le prin obiecte semnificative, e o închidere care se deschide cuprinzându-ne şi pe noi, un spaţiu absorbant.
Să ne amintim şi de cutia neagră a avioanelor, făcută pentru a înregistra tot, un adevărat simbol al societăţii noastre. Viaţa se mişcă printre cutii şi încape în ele, iar în faţă se află un munte, tot de cutii, o golgotă postmodernă care aşteaptă s-o urcăm. Acest munte de cutii e format din fricile fiecăruia adunate laolaltă care au un efect cumulativ, căci a ascunde la nesfârşit înseamnă a depăşi efectul Pandora. E un fel de tezaurizare a fricii omului de sine.

A deschide cutia – şi câţi dintre noi mai sunt dispuşi s-o facă, să-şi asume – înseamnă a înlocui o frică cu altă frică prin alta sau, cum scria Blaga „un neînţeles / se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari”.
Între cutia fricii şi cutia cu miracole, în lumea asta supertehnologizată, se află, într-un echilibru instabil, cel ce refuză să vadă ce nu îi convine, atât înăuntru cât şi în afară. O cutie conţine ce nu vrem să existe sau, dimpotrivă, vrem prea tare, deci poate cuprinde egal o absenţă sau o prezenţă. Ea este o logică a contrariilor care ne guvernează viaţa.
Astfel s-a construit încet, pe nesimţite în jurul nostru această imagine de sfârşit de lume, cu informaţii, lucruri şi dorinţe între care ne mişcăm din ce în ce mai greu şi mai haotic.
Expoziţiile lui Emil Bănuţi nu sunt numai marcate de estetic: vremea esteticului a trecut, pare a spune epoca noastră postmodernă şi aproape postumană. Ele scormonesc şi sapă înăuntrul omului, adâncind cu privirea întoarsă spre sine înţelesurile obiectelor pentru a ni le trânti apoi în faţă. Bănuţi îşi pune întrebări şi defineşte probleme a căror rezolvare implică alte întrebări şi alte probleme, mai dificile ca primele.
Dacă aş fi fost în locul acestui artist paradoxal, aş fi făcut o singură cutie mare, neagră sau portocalie, cu un singur obiect pentru toţi: o oglindă.

Alexandru Cârţu